1.  Definirea conceptului  de regionalizare

Unul dintre obiectivele Uniunii Europene este acela de a sustine progresul economic si social, echilibrat si durabil, prin consolidarea coeziunii economice si sociale a tarilor membre. Un rol semnificativ in acest proces este acordat regiunilor, care sunt considerate  spatii, intinderi mai apropiate de cetateni.

Carta Comunitara a Regionalizarii defineste regiunea “ca un teritoriu care formeaza, din punct de vedere geografic, o unitate neta sau un ansamblu similar de teritorii in care exista continuitate, in care populatia poseda anumite elemente comune si care doreste sa-si pastreze specificitatea astfel rezultata si sa o dezvolte cu scopul de a stimula procesul cultural, social si economic”.

In acceptiunea Consiliului  Europei, regiunea este unitatea administrativ-teritoriala situata imediat sub nivelul statului – unitar, federal etc. – care are o autoritate aleasa a administratiei publice si mijloace financiare de sustinere a acestei autoritati.

Prin urmare, regiunea reprezinta un nivel administrativ care este situat in ierarhia administrativa pe o pozitie imediat inferioara nivelului central.

Conceptia de regiune, ca entitate politica sau administrativa, este o idee recenta, daca luam in considerare faptul ca miscarile regionale din secolul al XIX-lea nu au avut o continuitate directa. De fapt, cea mai mare parte a statelor europene erau si sunt inca astazi state unitare, in care s-a impus, in mod progresiv, ideea ca respectivele colectivitati locale trebuie sa administreze in mod liber problemele locale. Statele federale reprezinta insa exceptia. In Elvetia si Germania federalismul a reprezentat  modul  prin  care  s-a  realizat  proiectul  politic  national  in  cursul  secolului  al  XIX-lea. In Austria federalismul a fost introdus in statul republican prin Constitutia din 1920, o data cu transformarea landurilor in state federale, in timp ce Belgia, ultimul dintre statele federale din Europa, s-a caracterizat incepand cu 1993 printr-o ampla dezvoltare a regionalismului, care isi pune astazi amprenta asupra modului de functionare a institutiilor. Italia insa a fost singura tara in care Constitutia prevedea instituirea regiunilor, in timp ce in celelalte state europene regiunea nu exista decat ca un cadru de actiune economica a puterii centrale. O exceptie o reprezinta insa Spania, unde, in baza Constitutiei din 1978 prin care se restabilea democratia, s-au recunoscut drepturile istorice ale anumitor regiuni.

In ultimii ani insa, regiunile si regionalizarea s-au impus in statele europene si constituie, fara indoiala, inovatia cea mai marcanta a sistemelor de administrare teritoriala din cursul ultimelor decenii.

Regionalizarea  a luat nastere ca urmare a unor realitati istorice constituite pe parcurs din diferite cauze, cat si pentru a solutiona conflicte nascute sau accentuate prin excesiva centralizare a administratiei, pentru a combate birocratia si coruptia, pentru a reduce distanta dintre factorii de decizie si cei ale caror interese se cer a fi corect intelese si corespunzator tratate.

Regionalizarea este, in fapt, rezultatul tendintei de evolutie a organizarii teritoriale in statele europene de astazi. De altfel, in ziua de azi, putem vorbi de o „Europa a regiunilor” in care regiunile reprezinta colectivitatea publica ce raspunde nevoii de teritorializare a anumitor politici comunitare.

Avand in vedere cele prezentate, putem defini regionalizarea  ca fiind procesul prin care  se realizeaza  instituirea  unei  capacitati  de  actiune  autonoma,  ce  are  ca  obiectiv promovarea  unui teritoriu,  infranational sau  supralocal,  prin  mobilizarea  mecanismului sau  economic si, daca  este cazul, a resorturilor  de solidaritate  locala  sau regionala,  precum si a dezvoltarii potentialului sau. Acest proces poate fi realizat fie prin intermediul institutiilor preexistente, fie prin realizarea  unei noi impartiri  teritoriale  destinate sa raspunda  mai bine obiectivelor. Acest proces este insa intotdeauna conditionat de constrangerile pe care le exercita cadrul politic si institutional, a carui evolutie poate fi guvernata de o serie de tendinte. Crearea si organizarea regiunilor dupa modelul colectivitatilor teritoriale reprezinta de fapt o trasatura particulara a acestui proces.

Trebuie facuta insa o distinctie intre regionalism,  termen pe care l-am amintit anterior si regionalizare. Regionalismul este un termen intalnit in discursul politic, a carui finalitate poate conduce la federalizare (un ansamblu teritorial construit pe baze istorice si culturale, care dobandeste competente in materie de politici publice – este cazul landurilor germane), in timp ce regionalizarea este o actiune administrativa, ce vizeaza crearea de spatii mai mari de cooperare si, nu in ultimul rand, definirea unor noi unitati administrativ-teritoriale.

 

1.1  Posibil proiect al legii regionalizarii in Romania

Intr-un posibil proiect al legii regionalizarii initiat de liberalul Sorin Frunzaverde, Romania urmeaza sa fie Impartita In opt regiuni, dorindu-se a se pasta actuala componenta, fiecare avand un guvernator si un consiliu propriu. Potrivit proiectului de lege, regiunile vor veghea asupra dezvoltarii regionale si economice si vor prelua mai multe atributii ale administratiei centrale.

Pentru punerea In aplicare a proiectului regionalizarii, este nevoie de modificarea Constitutiei si introducerea In textul fundamental a notiunii de regiune. De asemenea, trebuie inclus In Constitutie si termenul care va desemna viitorul sef al regiunii.

Cateva din obiectivele strategice ale procesului de regionalizare sunt: dezvoltarea economica si gestionarea fondurilor europene la nivel regional, gestionarea si modernizarea infrastructurii de interes regional, cu privire la toate tipurile de transport, gestionarea infrastructurii de sanatate si asistenta medicala de nivel regional, precum si amenajarea teritoriului la nivel de regiune.

Importante sunt si competentele care vor fi transferate la nivel regional In privinta promovarii obiectivelor de turism, gestionarea programelor sociale, dezvoltarea Invatamantului preuniversitar tehnic si profesional, precum si elaborarea de programe pentru dezvoltarea agriculturii la nivelul fiecarei regiuni, In paralel cu protectia mediului.

Foarte important de stiut este si faptul ca regionalizarea nu va necesita schimbarea actelor sau a documentelor de identitate, nici nu va aduce taxe suplimentare. In plus, nicio competenta a judetelor nu va fi luata, ci doar anumite competente care sunt acum la nivel central, la nivelul Guvernului, vor fi transferate la regiuni, la judete sau la nivelul autoritatilor locale.

Se vor Infiinta consilii regionale. Pe langa fiecare consiliu regional se Infiinteaza, organizeaza si functioneaza un Consiliu Consultativ Economic si Social, organism cu rol consultativ. Consiliul Regional, care va avea Intre 20 si 32 de consilieri, va fi ales pe patru ani. In componenta Consiliului vor opera si doi vicepresedinti care, potrivit proiectului de lege, vor fi alesi dintre consilierii regionali.

Potrivit proiectului, “Consiliul regional este autoritatea administratiei publice regionale, fiind compus din consilieri regionali, alesi prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, de catre persoanele cu drept de vot din regiunea respectiva, In conditiile legii”.

Presedintele Consiliului Reginoal se alege prin vot uninominal si reprezinta regiunea In raporturile cu tertii, convoaca si conduce sedintele consiliului regional si dispune masurile necesare pentru pregatirea si desfasurarea In bune conditii a acestora, exercita functia de ordonator principal de credite, coordoneaza si controleaza realizarea activitatilor de investitii, raspunde de buna functionare a administratiei publice regionale, asigura respectarea prevederilor Constitutiei, punerea In aplicare a legilor, a decretelor presedintelui Romaniei, a hotararilor si ordonantelor Guvernului, a hotararilor consiliului regional, precum si a altor acte normative.

 

2. Tipuri de regionalizare

Din punct de vedere al statutului juridic, termenul de regiune ca si cel de regionalizare acopera realitati politice si administrative extrem de diferite daca ne gandim la statele europene.

Astfel, regionalizarea1 poate fi:

•   regionalizare administrativa

•   regionalizare prin intermediul colectivitatilor locale

•   descentralizare regionala

•   regionalizare politica sau autonomie regionala (regionalism institutional)

•   regionalizare prin intermediul autoritatilor federale

In legatura cu aceste cinci forme ale regionalizarii trebuie sa facem cateva precizari:

•   In primul rand, trebuie subliniat faptul ca federalismul nu este o forma de regionalizare. Dimpotriva, statul federal reprezinta acel mod de organizare a statului in care structurile si sistemul sau de functionare pot fi afectate de regionalizare sub diferite forme.

•   In al doilea rand, regionalizarea nu este intotdeauna omogena. Un stat poate sa cunoasca, pe intreg teritoriul sau, mai multe forme de regionalizare, in functie de problemele la care trebuie sa raspunda si de particularitatile pe care trebuie sa le ia in considerare. In Marea Britanie se regasesc astazi nu mai putin de trei forme diferite de regionalizare.

•   In al treilea rand, un stat poate cunoaste, in mod succesiv, mai multe tipuri de regionalizare. De exemplu, in Franta a existat o regionalizare administrativa inainte de introducerea descentralizarii regionale  actuale.  Anumite  state  din  Europa  Centrala  si  Orientala  ar  putea  avea  o  evolutie asemanatoare. Pe de alta parte, formele pe care le cunoaste regionalizarea intr-un stat nu depind numai de problemele de ordin socio-economic, ci si de o serie de alti factori, specifici fiecarei tari, cum ar fi conceptia despre stat (a societatii si a elitelor politice), circumstantele politice, gradul de integrare nationala. De mentionat insa ca regionalizarea implica limite si riscuri care variaza de la o tara la alta si care pot fi apreciate in mod diferit.

 •   In al patrulea rand, daca cele cinci tipuri de regionalizare se disting prin pozitia pe care o ocupa puterea centrala si administratiile de stat, trebuie precizat ca acestea nu sunt niciodata absente, chiar daca ele pot fi limitate in statele in care autonomia regionala este puternica. Indiferent de modul in care se prezinta situatia, regionalizarea nu trebuie sa conduca la omiterea rolului pe care il joaca statul in dezvoltarea regionala.

 

2.1  Regionalizarea administrativa

Prin regionalizarea administrativa se intelege delegarea de catre stat a autoritatilor subordonate guvernului sau a organismelor care se constituie la nivel local, care, desi sunt inzestrate cu o anumita autonomie juridica, totusi actiunile lor sunt controlate de catre stat; prin functiile si atributiile pe care le detin,  acestea  au  ca  scop  promovarea  dezvoltarii  economice  regionale  si  se bazeaza,  in  final,  pe mobilizarea colectivitatilor locale si a organizatiilor economice. O situatie asemanatoare se regaseste in Luxembourg, unde guvernul a delimitat patru asemenea regiuni, dar suprafata mica a statului nu face necesara inzestrarea acestora cu institutii proprii.

In  Franta a existat, mai  intai,  o regionalizare administrativa,  caracterizata  prin  instituirea prefecturilor de regiune. Colectivitatile locale si interesele lor economice si sociale erau reprezentate printr-o comisie consultativa, care functiona pe langa prefectul regiunii; in anumite regiuni au fost introduse structuri de mobilizare a dezvoltarii economice cu scopul de a promova interesele economice ale regiunii. Logica era, totusi, aceea a centralizarii, iar dezvoltarea era condusa de catre stat. Situatia a inceput sa se schimbe o data cu evolutia economica din cursul anilor’70 si prin reforma descentralizarii care a inceput in 1982. Dintre toate acestea a continuat sa functioneze doar prefectul regiunii, care era insarcinat cu punerea in practica a politicii nationale si comunitare ce privea dezvoltarea economica si sociala si amenajarea teritoriului.

Desi Germania este un stat federal, landurile care o compun sunt adesea asimilate regiunilor, putandu-se vorbi, intr-o oarecare masura, de o regionalizare administrativa interna in landurile cele mai intinse.

In Uniunea Europeana, regionalizarea administrativa caracterizeaza astazi Grecia, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Estonia si Lituania.

In Grecia, administratia descentralizata a statului este insarcinata cu dezvoltarea regionala in cele 13 regiuni administrative. Secretarul general al regiunii este asistat de un consiliu regional consultativ care este format din reprezentantii colectivitatilor locale. Acestea sunt, in mod egal, reprezentate in consiliul de administratie al Casei Regionale de Dezvoltare.

In Suedia, dezvoltarea regionala se caracterizeaza prin faptul ca exista un guvernator de district care are o serie de atributii, dar interesele locale sunt reprezentate in consiliul de administratie care il asista.

In Scotia si Tara Galilor din Marea Britanie, regionalizarea este administrativa, in 1994 fiind introduse noua birouri regionale ale guvernului carora li s-au adaugat in aprilie 1999 cele noua agentii de dezvoltare regionala.

In Portugalia, crearea regiunilor administrative, constituite ca noi colectivitati teritoriale, a fost respinsa prin referendumul din 8 noiembrie 1998. In schimb, exista cinci comisii regionale de coordonare, organe descentralizate insarcinate cu punerea in aplicare a planului de dezvoltare regionala sub autoritatea ministrului echipamentelor, amenajarii si administrarii teritoriului.

In Slovacia, reforma din 1996 a impartit teritoriul in opt regiuni si, cu aceasta ocazie, s-a marit numarul circumscriptiilor administrative de la 26 la 79. Este de remarcat prezenta birourilor administrative regionale care sunt organizate dupa modelul birourilor administrative ale circumscriptiilor, acestea din urma corespunzand unei forme de organizare mai vechi, asemanatoare cu cea din imperiul austriac. Biroul administrativ regional este insarcinat sa coordoneze activitatea colectivitatilor locale in ceea ce priveste dezvoltarea regionala.

In Ungaria, divizarea teritoriala in opt regiuni administrative, care fusese introdusa in 1990, a fost  abandonata  in  1994.  Atributiile  regiunilor  au  fost  preluate  la  nivel  provincial  de  biroul administrativ public al provinciei, iar legea a sporit in 1996 rolul provinciilor (colectivitati locale) in materie de dezvoltare regionala, ceea ce corespunde in fapt descentralizarii.

In  ceea  ce  priveste  Estonia,   politica  de  dezvoltare  regionala  nu  a  modificat  organizarea teritoriala a tarii. In 1995 au fost create doua organisme centrale: Consiliul consultativ de politica regionala  pentru  coordonarea  interministeriala  a  dezvoltarii  regionale  si  Agentia  Estoniana  de Dezvoltare Regionala. Politica statului este pusa in aplicare la nivelul a cincisprezece circumscriptii de catre un guvernator. O situatie asemanatoare se regaseste si in Lituania, unde punerea in aplicare a politicii de amenajare a teritoriului si de dezvoltare regionala este condusa de un guvernator la nivelul unitatilor administrative superioare (provincii/departamente).

Ca o concluzie, se poate spune ca regionalizarea administrativa nu corespunde neaparat situatiei in care colectivitatile locale au o putere mult diminuata. In contexte, in mod evident diferite, autoritatile locale din Portugalia si Marea Britanie dispun de reale mijloace de actiune. In al doilea rand, regionalizarea administrativa este centrata pe dezvoltarea regionala, fiind completata, in unele cazuri, cu descentralizarea anumitor functii administrative. In al treilea rand, regionalizarea administrativa necesita institutii sau mecanisme care implica, intr-o anumita masura, colectivitatile locale in politica de dezvoltare regionala, desi acestea raman sub controlul puterii centrale. In ultimul rand, regionalizarea administrativa reprezinta, in toate cazurile (exceptand Suedia si Marea Britanie), un raspuns la nevoia de a pune in aplicare politicile comunitare de coeziune. In Slovenia, acest tip de regionalizare este sustinut de instantele centralizate: Consiliul de dezvoltare regionala care functioneaza pe langa guvern si Agentia de dezvoltare regionala.

 

2.2  Regionalizarea pe baza cooperarii  intre colectivitatile locale

Regionalizarea se realizeaza prin intermediul colectivitatilor locale existente, ce dispun de atributii extinse si de un camp larg de actiune, care sa le permita astfel indeplinirea obiectivelor si cooperarea intr-un cadru mai larg. Aceasta forma de regionalizare difera de cea administrativa prin faptul ca regionalizarea se infaptuieste prin intermediul institutiilor descentralizate care actioneaza intr-un cadru de putere propriu.

Acest tip de regionalizare se intalneste frecvent in statele Uniunii Europene: Germania, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Ungaria.

In  Irlanda si in  Finlanda regionalizarea  este  organizata  pe  intreg teritoriul tarii  pe  baza

cooperarii intre colectivitatile locale. In Irlanda au fost create in 1994 opt autoritati regionale, dar, cu toate acestea, numeroase probleme ale dezvoltarii regionale sunt in sarcina unor agentii specializate. Autoritatile regionale actioneaza pe intreg teritoriul tarii fiind administrate de un consiliu si joaca un rol important in executarea programelor comunitare. In Finlanda exista douazeci de consilii regionale pe intreg teritoriul tarii, ca urmare a aplicarii legii din 1994 privind dezvoltarea regionala. Pe langa acestea, sunt prezente si asa-numitele sindicate ale comunelor, create prin acordul unanim al comunelor care le compun. Membrii consiliilor regionale sunt alesi de catre consiliile municipale.

In Danemarca, situatia este putin diferita deoarece dezvoltarea regionala intra in competenta celor paisprezece comune provinciale (amtskommun), in timp ce in Germania acest tip de regionalizare se caracterizeaza prin cooperarea dintre colectivitatile locale din landuri.

In Ungaria, legea din 1996 privind amenajarea teritoriului a incredintat provinciilor responsabilitatea dezvoltarii regionale. Acestea au ca scop stabilirea unui plan de dezvoltare si, de asemenea, crearea de asociatii intercomunale de dezvoltare regionala. Dezvoltarea regionala poate sa dea nastere unei cooperari voluntare intre provincii, care stabilesc in aceasta situatie un consiliu de dezvoltare regionala (la ora actuala exista doua: Budapesta si Lacul Balaton).

Avand in vedere cele prezentate, putem spune ca situatia cea mai des intalnita este cea in care regionalizarea se bazeaza pe crearea institutiilor comune colectivitatilor locale. Aceasta demonstreaza ca circumscriptiile colectivitatilor locale, de la al doilea ca si de la primul nivel, nu raspund bine regionalizarii. In al doilea rand, se poate observa ca orasele si cooperarea intercomunala pot sa-si asume functiile regionalizarii, precum in Ungaria si Germania. In al treilea rand, toate institutiile prin care se realizeaza regionalizarea pe baza cooperarii intre colectivitatile locale au ca scop protejarea drepturilor si a autonomiei colectivitatilor pe care le regrupeaza: resursele provin de la colectivitatile asociate si sunt relativ putin importante, competentele lor sunt limitate, iar institutiile regionalizarii sunt o forma de cooperare intercomunala. Intr-o oarecare masura, acest tip de regionalizare este limitat, mai ales ca respectivele colectivitati locale nu dispun de institutii puternice si de competente suficiente.

 

2.3  Descentralizarea  regionala

Descentralizarea regionala se refera la constituirea unei noi colectivitati teritoriale la nivel superior  nivelului  colectivitatilor  teritoriale  existente,  aceasta  fiind  considerata  regiune.  Regiunea capata expresie institutionala specifica, ce se caracterizeaza prin aplicarea regimului general al colectivitatilor teritoriale. Ea formeaza o noua categorie de colectivitati teritoriale, care au aceeasi natura juridica ca si colectivitatile teritoriale existente, dar care se disting printr-o circumscriptie mai larga si prin competentele lor, prin care se urmareste dezvoltarea economica. Desi acest tip de regionalizare modifica organizarea teritoriala, ea se inscrie in ordinea constitutionala a statului unitar.

Printre statele Uniunii Europene, Franta este singura care a pus in practica pe deplin aceasta conceptie. Prin aplicarea legii din 2 martie 1982 si dupa alegerile regionale din 1986, Franta numara 25 de regiuni. Acestea beneficiaza de principiul liberei administrari a colectivitatilor teritoriale, care fusese consacrat de Constitutie, mai intai pentru districte, departamente si alte teritorii. Principiul liberei administrari nu reprezinta prin el insusi o sursa de putere. El nu implica exercitarea unei anumite puteri legislative intr-o masura mai mare. Din punct de vedere al competentelor, puterea normativa a regiunii este, de fapt, mai redusa decat cea a districtelor si departamentelor si decat cea a primarului. Regiunile nu pot exercita si nu-si pot atribui tutela asupra colectivitatilor locale de pe teritoriul lor.

In Portugalia, „regiunile administrative”, prevazute de Constitutie pe teritoriul continental si pe  care  institutionalizarea  concreta  le-a  refuzat  prin  referendumul  organizat  o  data  cu  aplicarea revizuirii constitutionale din 1997, corespundeau acestui tip de regionalizare.

Descentralizarea regionala se intalneste azi in Tara Galilor din Marea Britanie, in Suedia, Polonia, Cehia, Slovacia.

In ceea ce priveste Tara Galilor, aceasta dispune de o adunare regionala aleasa prin sufragiu direct si de atributii administrative extinse, dar, prin institutiile sale, prin absenta puterii legislative si prin  dependenta  financiara  de  puterea  centrala,  ea  are  toate  caracteristicile  unei autoritati  locale britanice, stabilita pentru un teritoriu vast, Tara Galilor in ansamblu, in limitele sale istorice.

In Suedia, organizarea teritoriala a tarii este in plina discutie incepand cu 1992, facand loc unor rapoarte si dezbateri numeroase. Este de subliniat faptul ca, in lipsa unei reorganizari teritoriale in ansamblu, in 1995 s-a dezvoltat foarte mult cooperarea regionala intre districte.

Polonia si Cehia s-au orientat, de asemenea, catre descentralizarea regionala. In Polonia, prin reforma din 1998 au fost create saisprezece provincii in locul celor 49 care existau din 1975. Provincia este una dintre colectivitatile teritoriale a carei constituire este permisa prin constitutie. Administratia teritoriala a statului este organizata la nivelul provinciei sub autoritatea conducatorului acesteia, care, exercita controlul asupra colectivitatii teritoriale respective. Cat priveste Cehia, o lege constitutionala adoptata in 1997 prevedea constituirea colectivitatilor teritoriale de nivel superior, prevazute de Constitutie, sub forma a trei regiuni, capitala Praga fiind plasata la acelasi nivel.

Toate exemplele de descentralizare regionala prezentate au numeroase trasaturi comune, in ciuda eterogenitatii  contextelor  institutionale.  Regiunile  sunt  administrate  de un  consiliu  ales  prin sufragiu universal, direct. Acestea nu exercita nici o putere normativa. Ele dispun de competente administrative extinse in domenii esentiale ale vietii economice si sociale, dar legea orienteaza politica lor catre dezvoltarea regionala. Aceasta se observa, in special, in legile franceze si poloneze. Descentralizarea regionala presupune adoptarea unor dispozitii de natura sa protejeze autonomia colectivitatilor locale existente: interdictii privind tutela unei colectivitati teritoriale asupra alteia in Franta, participarea comunelor la formarea consiliilor regionale conform dispozitiilor constitutiei portugheze. Regiunile nu au, in general, competente privind organizarea teritoriului, decat daca este vorba de propriile lor servicii administrative. Totusi, Tara Galilor are dreptul de a face propuneri de lege in Parlamentul din Westminster. Autonomia financiara a regiunilor este limitata, cu exceptia Frantei si Suediei, unde regiunea sau districtul exercita o putere fiscala semnificativa.

 

2.4  Regionalizarea politica sau autonomia regionala (regionalismul institutional)

Acest tip de regionalizare este prezentat ca un model, fiind adesea idealizat. El se intalneste doar in anumite state din Uniunea Europeana, dar sub forme extrem de diferite.

Din  punct  de  vedere  juridic,  regionalizarea  politica  se  caracterizeaza,  in  comparatie  cu descentralizarea regionala, prin atribuirea puterii legislative unei adunari regionale, care dispune de competente vaste, al caror continut este definit si garantat prin Constitutie sau cel putin printr-un text de natura constitutionala, iar pentru exercitarea competentelor se constituie un executiv, care prezinta caracteristicile unui guvern regional.

Fata de descentralizarea regionala, regionalizarea politica afecteaza structura statului si ii modifica Constitutia. Regionalizarea politica domina organizarea teritoriala a statului in Spania, in Italia si, de asemenea, si in Belgia, desi aceasta din urma are incepand cu1993 o alcatuire federala. Acest tip de regionalizare este prezent si in alte state, dar numai in anumite parti ale teritoriului: Marea Britanie si Portugalia.

Regionalizarea politica se diferentiaza de statul federal sub diferite aspecte: regiunile nu reprezinta state, iar alcatuirea ramane, in principiu, cea a statului unitar. Este de remarcat ca in Spania exista teama ca imbinarea dintre federalism si regionalizare sa nu ameninte integritatea teritoriala. In comparatie cu statul federal, regionalizarea politica nu se caracterizeaza printr-o dubla putere constituanta: regiunile sunt „regii” prin statut, supus votului din parlamentul national, dar nu au o constitutie, asa cum au cele din statul federal. Desi exista forme multiple de cooperare institutionala intre stat si regiuni, acestea din urma nu participa la exercitarea puterii legislative nationale prin reprezentare proprie. In principiu, puterea judiciara este unica, fiind organizata de catre statul central. Aceasta regula nu este insa absoluta. De exemplu, Scotia poseda o organizare judiciara si un sistem juridic distinct sub numeroase aspecte fata de cel al Angliei, desi acesta este supus controlului Camerei Lorzilor. In sfarsit, daca federalismul implica egalitatea in drepturi a statelor membre, regionalizarea politica  se  traduce,  in  general,  prin  asimetria  institutiilor  si  a  competentelor.  De  asemenea, regionalizarea politica poate afecta, in anumite state, doar o parte a teritoriului, in timp ce in altele ea caracterizeaza intreg teritoriul, cum este cazul Italiei si al Spaniei.

 

2.5  Regionalizarea prin intermediul autoritatilor  federale

Statul federal este, adesea, perceput printr-o serie de idei false, care constituie un obstacol in intelegerea raporturilor pe care acesta le are cu regionalizarea. Statul federal este, deseori, considerat ca fiind opus statului-natiune si este prezentat drept un raspuns la regionalism, pentru ca el permite concilierea uniunii respective, dar cu respectarea particularitatilor. El este, de multe ori, inteles ca fiind tipul de stat caracterizat printr-o descentralizare sporita, functionand pe principiul garantarii autonomiei unitatilor care il compun.

Federalismul are, in fapt, raporturi complexe cu regionalismul si regionalizarea.

In primul rand, statul federal nu se opune statului-natiune. In anumite contexte istorice el reprezinta chiar un mod de integrare nationala. Nu se poate nega faptul ca Statele Unite, Elvetia, Germania reprezinta natiuni, desi organizarea lor politica admite anumite conceptii despre legislatie si despre suveranitate care difera de cele instituite in Franta sau in Anglia. In aceste tari constructia statului modern se realizeaza prin intermediul federalismului. Dar nu exista nici un exemplu de stat national pe care federalismul sa-l fi protejat de tensiunile care ii marcheaza existenta.

Un stat federal poate fi afectat de regionalism sau de regionalizare ca oricare alt tip de stat. Aceasta deoarece statele federale se nasc dintr-o uniune de state, care reprezinta de fapt entitati politice, acestea prezentand ele insele o serie de particularitati regionale si etnice.

In Belgia, regionalismul este cel care a condus la federalizarea statului, in scopul de a mari autonomia unitatilor componente, un exemplu fiind cazul Flandrei, si, de asemenea, in scopul de a permite constituirea unei structuri capabile sa accepte aceasta autonomie sporita. In aceasta situatie, solutia era cea de stat federal, care sa permita astfel entitatilor care revendica autonomie sporita sa acceada, in mod progresiv, la calitatea de stat.

In ceea ce priveste Germania si Austria, acestea se caracterizeaza prin imbinarea revendicarii privind o mai mare participare la afacerile europene cu dorinta de promovare a unei reforme federale care sa intareasca pozitia landurilor in ordinea interna. Landurile au inceput sa se teama de posibilitatea diminuarii competentelor lor, situatie care ar fi putut rezulta ca urmare a integrarii europene si, in special,  a  Actului  unic.  Ele  au  fost  impotriva  acestei  evolutii  si  chiar  au  cautat  sa  o  opreasca. Prin promovarea principiului subsidiaritatii in landurile germane, la mijlocul anilor’80, prin stabilirea unui Comitet al Regiunilor, in special la insistentele lor, prin articolul 203 din Tratatul Comunitatii Europene care permitea tuturor statelor membre sa fie reprezentate in Consiliu printr-o personalitate cu rangul de ministru in organizarea interna, landurile urmareau sa-si indeplineasca obiectivele prezentate anterior.  In  Germania  landurile  au  avut  mult  de  castigat  o  data  cu  adoptarea  articolului  23  din Legea fundamentala, iar revizuirea constitutionala din 1994 n-a modificat, decat intr-o mica masura, repartizarea competentelor intre federatie si landuri. In Austria insa, landurile au obtinut o imbunatatire doar in ceea ce priveste situatia resurselor, in timp ce transferul anumitor responsabilitati federale catre autoritatile locale este, intotdeauna, un subiect de dezbatere.

In concluzie, federalismul nu este expresia institutionala a regionalismului sau a regionalizarii. Dar statul federal nu este ferit de presiunile regionaliste, el fiind adesea supus tendintei de regionalizare. In anumite situatii, structurile federale au permis insa reducerea tensiunilor datorate regionalismului, dar in altele nu au putut impiedica dislocarea statului. In masura in care regionalizarea raspunde evolutiilor socio-economice, ea provoaca adaptari functionale in sistemul federal, fie la nivelul relatiilor dintre Federatie, Landuri si Comunitatea europeana, fie la nivelul colectivitatilor locale. Dar aceasta regionalizare a statului federal sau a colectivitatilor locale este usor absorbita de structurile federale, a caror stabilitate nu reuseste sa o afecteze.

3.  Regionalizarea – element de integrare in Uniunea Europeana

 Regionalizarea statelor este acum considerata ca un element al integrarii, prin stabilirea unui raport Comunitate-Regiune, care are ca scop corectarea sau prevenirea dezechilibrelor regionale, acordand legitimitate regiunilor si acelor institutii care le reprezinta interesele. Acest proces este gandit ca un factor de democratizare si de valorificare a „specificitatilor culturale”. Largirea politicii regionale spre o politica de coeziune si reforma acesteia este o modalitate de a modera si echilibra efectele realizarii pietei interne, care va implica o liberalizare a fortelor pietei.

Prin urmare, o tara care doreste sa devina membra a Uniunii Europene trebuie sa se integreze in spiritul si realitatile europene, sa dezvolte o politica regionala coerenta si activa, pregatindu-si, in acelasi timp, teritoriul pentru a corespunde cerintelor formulate de Uniune.

De asemenea, avand in vedere faptul ca integrarea in Uniunea Europeana este considerata un obiectiv prioritar, experienta acumulata in timp de catre tarile respective trebuie valorificata pe masura, astfel incat acestea sa fie pregatite pentru transformarile care vor avea loc.

 Sursa: Prep. univ. Mihaela PACESILA

Referinte bibliografice

1.   GERARD, MARCOU     Régionalisation en Europe, Parlement Européen, L-2929 Luxembourg

2.   *   *   *                              www.ceri-sciencespo.com/archive/may01/artdp.pdf

3.   *   *   *                              http://grale.univ-paris1.fr/pgscient/Rapports/Peregiona11.pdf

4.   *   *   *                              http://www.ipp.md/publications/asistentaUE.doc

5.   *   *   *                              http://www.ipp.md/publications/Pr~Ghinea.doc

No Comments

Trackbacks/Pingbacks

  1. Sondaj TNL: Regionalizarea Romaniei - TNL Alba Iulia | TNL Alba Iulia - [...] [Mai multe detalii] [...]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>